El este monstrul italian care a ținut captivă și torturat o româncă timp de 10 ani! Ai curajul să-l privești în ochi?

O romanca a trait un adevarat cosmar in ultimii 10 ani. Ea a fost tinuta captiva, violata si batjocorita in ultimul hal de catre un italian in varsta de 52 de ani.

Aloisio Giordano este omul care a transformat viata si visurile unei tinere de 19 ani in praf. Omul a violat-o, a batut-o si a umilit-o in ultimul hal. In aceasta perioada, romanca a ramas de doua ori gravida si a nascut o fata si un baiat, amandoi gasiti in viata de catre carabinierii italieni.

Giordano se pare ca nu este la prima abatere de acest fel, el fiind inchis in puscarie in 1995 tot pentru rapire, viol si torturarea unei femei.

 

Romanca a fost tinuta inlantuita, infometata si chiar cusuta cu ata de pescuit in zonele intime de catre acest monstru cu chip de om.

 

Sursa: wowbiz.ro 

CITEȘTE ȘI: Poveste adevărată: „În ziua în care eu împlineam 40 de ani, am primit cel mai trist cadou: am rămas văduvă. Mă măritasem cu un preot, dar ce s-a întâmplat după câțiva ani mi-a făcut sufletul bucăți” La finalul poveștii mulți au plâns… Prin câte a trecut femeia

Viaţa în slujba oamenilor în numele lui Hristos nu le este menită doar celor cu veșminte bisericești. Sunt și oameni care se dedică numai din credință. Aşa cum o faţă bisericească a numit-o, Geta şi-a petrecut o bună bucată a vieţii ca “jumătate de preot”. Ea şi-a luat în serios misiunea de preoteasă şi o continuă şi azi, chiar dacă a rămas văduvă de tânără.

“Îmi amintesc de parcă ar fi fost chiar ieri. Ce bine e să te întorci în timp şi trăieşti tihna zilelor de odinioară! S-a întâmplat cu ani în urmă. Era primul meu Crăciun departe de casă, în inima munţilor. Era primul meu Crăciun la o mănăstire, în bătrâna ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Când am ajuns în faţa porţilor Coziei, aveam senzaţia că aştept la porţile Raiului. Eram năucită de splendoarea şi sfinţenia locului, de Oltul ce se izbea de zidul neclintit al mănăstirii. Mi se părea că cerul a coborât pe pământ şi că cete de îngeri intonau colinde.

E minunat să-ţi pui viaţa în slujba oamenilor în numele lui Hristos
Era în 1974, o perioadă în care niciunde nu puteai asculta melodioase colinde sfinte româneşti. Îmi mângâiau atunci auzul pentru prima dată. Erau cântate de călugări şi tineri elevi seminarişti. În această feerie l-am cunoscut pe cel cu care aveam să-mi împart mai târziu viaţa. Era elev la Seminarul teologic din Craiova. Nu ştiu cum, dar ceva ne-a apropiat unul de altul. Am găsit imediat subiecte şi idealuri comune şi, ce era mai important, împărtăşeam aceeaşi dragoste pentru cele sfinte. S-au scurs 4 ani în care ne-am văzut de 3 sau 4 ori, dar în care ne-am scris sute de scrisori.

Poate vă întrebaţi ce aveam să ne tot spunem în aceste mii de rânduri. Ei bine, el încerca să mă determine să conştientizez ceea ce însemna misiunea preoţească şi ce mari răspunderi are cea care doreşte să-i fie alături unui viitor preot. Mi-am asumat cu responsabilitate o viaţă alături de un slujitor al Bisericii şi m-am dăruit lui cu toată fiinţa mea. Ştiam că alături de părinte nu-mi va fi uşor, dar l-am iubit şi când iubeşti totul devine atât de simplu!

Cum e să trăieşti pentru credincioşi
După căsătorie, mi-am urmat soţul în parohia unde a fost trimis. Era undeva, într-un sat, departe de tumultul oraşului unde crescusem. Acolo am trăit cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Totul părea desprins parcă dintr-o poveste. Îmi urmam soţul la biserică, îi împărtăşeam necazurile şi bucuriile din parohie. Era nemaipomenit! Mi-am dat seama că, de fapt, a fi soţie de preot înseamnă să participi efectiv la înalta misiune la care era chemat cel cu care am ales să-mi unesc destinul. Nu era deloc uşor, dar era atât de frumos!

La hirotesirea părintelui ca duhovnic, Preasfinţia Sa Eftimie mi-a spus că sunt jumătate de preot şi că, în orice împrejurare, va trebui să-i fiu alături. Şi aşa a şi fost. Îl aşteptam până târziu, când venea din parohie încărcat cu toate problemele enoriaşilor. Îl încurajam, îl sfătuiam, făceam planuri cum să ne ajutăm credincioşii şi încercam să le şi materializăm. Ne-am iubit credincioşii din parohie ca pe propria familie. Multe femei aveau probleme pe care se sfiau să le spună părintelui şi atunci eu eram puntea de legătură între ele şi duhovnicul lor.

Mă simţeam utilă şi foarte bucuroasă că pot face ceva pentru cei din jur. Eram respectaţi şi iubiţi de toţi sătenii. Niciodată nu-mi lipseau dulciurile din geantă, pe care le împărţeam copiilor cu care mă întâlneam pe drum sau la biserică. Aşa au trecut ca un fum 12 ani în acea parohie, în care nu am văzut nicio emisiune la televizor, pentru că nu puteam capta undele, dar ne umpleam timpul citind foarte mult şi bucurându-ne că împreună eram adevăraţi misionari.

Lupta pentru credinţă poate fi riscantă
Pentru merite deosebite, soţul meu a fost numit protoiereu şi mutat la oraş. Dar în suflete noastre, cei mai frumoşi ani de pastoraţie au rămas cei petrecuţi la ţară. La Bârlad am reuşit să ridicăm o bisericuţă închinată Maicii Domnului, pentru care părintele avea o evlavie deosebită. Am botezat 60 de copii orfani, din casa de copii, şi am încercat să facem tot ce ne stătea în putere pentru noua parohie ce ne fusese încredinţată. Din nefericire, exact atunci când ni se părea că totul mergea foarte bine, Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare.
Soţul meu, preotul care lupta cu îndârjire pentru misiunea ce i-a fost încredinţată, a căzut secerat de o boală cumplită: leucemie acută mieloblastică. După spusele medicilor, ceea ce a dus la declanşarea bolii a fost o intoxicare radioactivă. Duşmanii au fost cei care încercau să pervetească ortodoxia prin tot felul de erezii, împotriva cărora părintele a luptat, asumându-şi marele risc. Cu toate intervenţiile, aici şi în străinătate, bunul meu părinte a plecat să slujească liturghia cosmică, alături de Marele Arhiereu Hristos.

În ziua în care eu împlineam 40 de ani, am primit cel mai trist cadou: văduvia. Am crezut atunci că viaţa mea se va opri în loc. Cu doi copii la liceu, plină de datorii şi cu sufletul zdrobit de durere, întorceam o nouă filă din cartea vieţii mele.

Dragostea trebuie să fie veşnică
Înainte de moarte, părintele îmi spunea că ar vrea să fiu o nouă Vitorie Lipan… Şi aşa a fost. Mi-am găsit refugiu în a ajuta în continuare pe cei din jur, aşa cum învăţasem alături de cel care îmi fusese prieten, soţ, tată la copii şi busola care m-a orientat spre Dumnezeu. Am scos două cărţi închinate părintelui: una cu predicile pe care le scrisese şi alta despre viaţa mea alături de un adevărat misionar a lui Hristos. Mi-a fost greu, dar copiii au fost cei care mi-au dat forţa de a merge mai departe şi m-au făcut să cred în continuare în dragostea pe care încă o port celui drag.

Am reuşit. Am doi copii minunaţi: băiatul, Iustin, a păşit pe urmele tatălui său şi a făcut studii teologice, acum fiind doctorand, iar fata, Elena, a terminat facultatea de jurnalistică şi un masterat în relaţii internaţionale. Mă simt împlinită, dar cu o rană în suflet care, deşi pare să se închidă sângerează mereu. L-am iubit, îl iubesc şi-l voi iubi pe bunul meu soţ până când ne vom întâlni poate în veşnicie. Îmi pare rău că nu mi-a fost alături la cununia fiului nostru. M-am obişnuit să raportez orice moment al vieţii la dragostea pe care i-o port şi la toţi anii fericiţi pe care i-am trăit împreună.
E foarte frumos să trăieşti alături de un preot. Nu pot să nu vă sfătuiesc să vă gândiţi bine înainte de a vă hotărî să deveniţi preotese. Nu o faceţi din interes material, ci din dorinţa sinceră de a fi alături de mesagerul lui Dumnezeu pe pământ. E minunat să poţi să-ţi pui viaţa în slujba oamenilor, să-i iubeşti, să-i ajuţi şi să-i călăuzeşti spre Hristos. Cum Dumnezeu e iubire şi e veşnic, aşa şi iubirea noastră trebuie să fie veşnică.”

Sunt fericită şi împăcată că nu voi pleca alături de soţul meu fără să fi lăsat nimic important în urmă.

Geta Androne, Bârlad

 

Be the first to comment on "El este monstrul italian care a ținut captivă și torturat o româncă timp de 10 ani! Ai curajul să-l privești în ochi?"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*